infractiunea continuata

Infracțiunea continuată – excepție de neconstituționalitate admisă

Publicat pe Publicat în Uncategorized

Înfracțiunea continuată – Scurte considerații privind DECIZIA nr.368 din 30 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.35 alin.(1) și ale art.39 alin.(1) lit.b) din Codul penal

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate: dispoziţiile art.35 alin.(1) și ale ale art.39 alin.(1) lit.b) din Codul penal, care au următorul cuprins:

Art.35 alin.(1): „Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.”;

Art.39 alin.(1) lit.b): „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: […] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;”.

În ceea ce privește sistemul de drept românesc, Curtea Constituțională a constat că dispozițiile art.35 alin.(1) din Codul penal prevăd soluția incompatibilității infracțiunii continuate cu pluralitatea de subiecți pasivi.

Aceasta înseamnă că – în cazul săvârșirii de către o persoană la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni -, dacă nu este îndeplinită condiția unității subiectului pasiv, instanța nu poate face aplicarea prevederilor art.35 alin.(1) și ale art.36 alin.(1) din Codul penal referitoare la infracțiunea continuată  și la pedeapsa pentru aceasta, ci devin incidente dispozițiile art.38 și ale art.39 din Codul penal privind concursul de infracțiuni și tratamentul lui sancționator.

Curtea a constatat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal, care impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate, creează discriminare în cadrul aceleiași categorii de persoane care săvârșesc la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art.16 alin.(1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii.

Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor art.39 alin.(1) lit.b) din Codul penal, în cazul concursului de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor obligatoriu și fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, astfel că, în situația săvârșirii, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, a unui număr mare de acțiuni sau inacțiuni – care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni -, chiar dacă acestea au un grad redus de pericol social, se ajunge, în practică, la aplicarea unei pedepse disproporționat de mari în raport cu necesitatea pedepsirii făptuitorului, întrucât, nefiind îndeplinită condiția unității subiectului pasiv, instanța de judecată nu poate face aplicarea dispozițiilor privind infracțiunea continuată.

Prin urmare, Curtea a constat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal – care  impune condiția unității subiectului pasiv în cazul infracțiunii continuate – creează o diferență de tratament juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori, fără a exista vreo justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art.16 alin.(1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări.

Consecința constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este, practic, revenirea la soluția adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul existenței unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de instanțele judecătorești, în virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției.

În acest sens, Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din 1969, pentru a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau dacă își au sursa în rezoluții distincte, este indispensabilă examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în care au fost săvârșite, putând fi avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate.

De asemenea, alte criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi: săvârșirea la intervale de timp relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de același fel; folosirea acelorași metode, procedee, mijloace; comiterea acțiunilor în aceleași împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop.

Așadar, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.

Tot ca efect al constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal, prevederile art.238 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.757 din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimitează sfera de aplicare a condiției unității subiectului pasiv, rămân fără obiect de reglementare.

În ceea ce privește dispozițiile art.39 alin.(1) lit.b) din Codul penal – care prevăd că, în cazul concursului de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor fix, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite , Curtea nu a  reținut critica adusă față de prevederile constituționale ale art.11 alin.(1) și (2) și ale art.148 alin.(2)-(4) raportate la dispozițiile art.49 par.3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât – potrivit prevederilor art.51 par.1 din Cartă – dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în situația în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce nu este cazul în speță.I

Infracțiunea continuată – excepție de neconstituționalitate

În concluzie, Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată,  și a constatat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este neconstituțională.

De asemenea Curtea Costituțională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată,referitor la dispoziţiile art.39 alin.(1) lit.b) din Codul penal, constatâd că sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Astfel, în cazul concursului de infracțiuni, dispoziițiile art.39 alin.(1) lit.b) din Codul penal rămân în vigoare, pedeapsa cea mai grea, urmând a fi sporită în continuare cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite

Citește și articolul referitor la găzduirea unei firme de către avocat

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *