Simulația în raporturile comerciale: actul secret între părți, opțiunea terților și acțiunea în simulație

Simulația în raporturile comerciale: actul secret, terții și riscurile pentru societate

Publicat pe Publicat în Uncategorized

Între libertatea contractuală și frauda la lege: cum funcționează art. 1289-1294 din Codul civil în viața societăților, cine poate demasca actul ascuns și ce costă, fiscal, în insolvență și penal, o aparență construită pentru terți.

Pe scurt. Simulația nu este, prin ea însăși, o cauză de nulitate. Între părți produce efecte actul secret, dacă îndeplinește condițiile de fond cerute de lege (art. 1289 C. civ.). Terții de bună-credință sunt protejați de aparență (art. 1290 alin. (1)), dar pot invoca ei înșiși actul secret atunci când acesta le vatămă drepturile (art. 1290 alin. (2)) și pot dovedi simulația cu orice mijloc de probă (art. 1292). În mediul de afaceri, „terții” care demască de regulă simulația sunt creditorii, organul fiscal, practicianul în insolvență și asociații care nu au participat la acordul simulatoriu. Sancțiunile cu adevărat costisitoare nu vin din Codul civil, ci din normele conexe: reîncadrarea fiscală (art. 11 C. fisc.), anularea actelor frauduloase și răspunderea administratorului în insolvență (art. 117 și art. 169 din Legea nr. 85/2014), infracțiunile din art. 239 și art. 241 C. pen., art. 9 din Legea nr. 241/2005 și art. 2801 din Legea nr. 31/1990. Pentru aproape orice scop legitim urmărit prin simulație există un instrument transparent: mandatul fără reprezentare, fiducia, acordul între asociați, clauzele de ajustare a prețului.

1. De ce simulația a redevenit o temă de risc pentru companii

În manuale, simulația are o înfățișare aproape didactică: o vânzare fictivă prin care debitorul își „mută” casa pe numele unei rude, ca să o pună la adăpost de creditori. În litigiile comerciale, instituția apare în forme mult mai rafinate și, tocmai de aceea, mai greu de recunoscut de cei care le practică:

  • cesiunea de părți sociale la un preț declarat simbolic, diferența reală fiind plătită „pe alt contract” sau în numerar;
  • împrumutul „acordat” de asociat societății, care în realitate nu a existat ori care ascunde un aport la capital;
  • contractul de consultanță sau de management încheiat cu o firmă a asociatului, care ascunde o distribuire de profit;
  • asociatul „de paie”, care deține formal părțile sociale pentru un beneficiar care nu vrea sau nu poate să apară în registrul comerțului;
  • vânzarea activelor importante către o societate „prietenă” cu câteva luni înainte de o executare silită sau de deschiderea insolvenței.

Trei evoluții recente au îngustat considerabil spațiul în care asemenea construcții mai pot rămâne invizibile. Prima este regimul de opozabilitate față de organul fiscal a cesiunii părților sociale ale asociaților unui SRL, introdus prin art. V din Legea nr. 239/2025 și detaliat prin Ordinul comun nr. 1.137/1.967/C/2026: cesiunea trebuie notificată organului fiscal central în termen de 15 zile de la data cesiunii, iar la înregistrarea ei în registrul comerțului Oficiul Național al Registrului Comerțului verifică, pe baza certificatului de atestare fiscală obținut de la ANAF, dacă societatea are datorii și dacă s-au constituit garanțiile cerute de lege. A doua este Registrul beneficiarilor reali: potrivit art. 56 din Legea nr. 129/2019, persoanele juridice înregistrate în registrul comerțului depun o declarație privind beneficiarul real la înmatriculare și ori de câte ori intervine o modificare, astfel încât interpunerea unui asociat aparent nu mai este doar o chestiune de drept civil, ci și o problemă de veridicitate a unei declarații depuse la o autoritate. A treia este profesionalizarea practicienilor în insolvență, care analizează sistematic transferurile din perioada suspectă și cunosc foarte bine indiciile simulației.

Teza acestui articol este simplă: în dreptul civil, simulația rămâne o operațiune licită, „neutră”; în raporturile comerciale însă, toleranța legii se termină în momentul în care actul secret atinge creditorii, bugetul de stat sau o normă imperativă. De acolo, consecințele se produc în cascadă, iar costul real al aparenței depășește aproape întotdeauna avantajul urmărit.

2. Mecanismul juridic: două acte și un acord simulatoriu

Codul civil nu definește simulația, ci îi reglementează efectele, în art. 1289-1294, în secțiunea dedicată efectelor contractului. Doctrina și jurisprudența o descriu ca operațiunea juridică prin care părțile creează, printr-un act public, o aparență care nu corespunde voinței lor reale, exprimată într-un act secret (contraînscrisul). Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut constant că simulația presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public, aparent, și altul secret, care corespunde voinței reale (de exemplu, ÎCCJ, Decizia nr. 446 din 25 ianuarie 2005).

Din această structură rezultă condițiile pe care trebuie să le dovedească cel care invocă simulația:

  • Existența a două acte cu aceleași părți. La interpunerea de persoane, persoana interpusă și adevăratul beneficiar participă amândoi la acordul simulatoriu, alături de cocontractant.
  • Actul secret este concomitent sau anterior actului public. Un acord ulterior, prin care părțile modifică ori revocă un contract valabil încheiat, nu este simulație, ci un nou acord de voință, cu regimul său propriu, inclusiv fiscal.
  • Caracterul secret al contraînscrisului. Dacă terții cunosc acordul real, aparența nu îi mai poate înșela, iar regimul protector al art. 1290 alin. (1) nu mai operează în favoarea lor.
  • Acordul simulatoriu, adică intenția comună a părților de a crea aparența. Aici se află diferența esențială față de viciile de consimțământ: la eroare sau dol, o parte este înșelată; la simulație, ambele părți știu adevărul și îl ascund de ceilalți.

Pentru interpunerea de persoane, ÎCCJ, Secția I civilă, prin Decizia nr. 5806 din 16 decembrie 2013, a confirmat că aceste condiții (două contracte, caracterul concomitent sau anterior al celui secret și acordul tuturor celor implicați, inclusiv al cocontractantului) trebuie îndeplinite cumulativ. În speța respectivă, reclamanții susțineau că un văr cumpărase un imobil pe numele său, cu un credit bancar, pentru ei; acțiunea a fost respinsă definitiv, pentru că nu s-a dovedit participarea cocontractantului la acordul simulatoriu.

Două precizări de aplicare în timp și de domeniu sunt importante pentru structurile societare vechi. Potrivit art. 109 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 1289-1294 C. civ. se aplică numai dacă contractul secret a fost încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011). Un aranjament de tip „asociat de paie” convenit în anii 2000 rămâne guvernat de art. 1175 din Codul civil din 1864, mult mai sumar. Apoi, regulile simulației se aplică în mod corespunzător și actelor juridice unilaterale adresate unei persoane determinate, simulate prin acordul dintre autor și destinatar (art. 1293 C. civ.), de exemplu o renunțare aparentă la o creanță, dar nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale (art. 1294 C. civ.).

3. Formele simulației în viața societății

Clasificarea clasică se face după elementul asupra căruia poartă aparența. În tabelul de mai jos, fiecărei forme îi sunt asociate situațiile frecvente în practica societară și riscul dominant pe care îl generează.

FormaCe ascund părțileExemple din mediul de afaceriRiscul dominant
Fictivitate (simulație absolută)Însăși existența operațiuniiVânzarea fictivă a utilajelor către o firmă afiliată înaintea unei executări; împrumut fictiv care creează o „datorie” ce concurează creditorii realiAnulare în insolvență; art. 239 și art. 241 C. pen.; art. 169 L. 85/2014
Deghizare totalăNatura operațiuniiCesiune „cu titlu oneros” care ascunde o donație; contract de consultanță care ascunde distribuire de profitReîncadrare fiscală (art. 11 C. fisc.); nedeductibilitate; TVA
Deghizare parțialăO clauză, de regulă prețulPreț diminuat în cesiunea de părți sociale ori în vânzarea unui imobil, diferența fiind plătită separatImpozitarea prețului real; litigii între părți pentru diferență
Interpunere de persoaneIdentitatea adevăratului beneficiarAsociat-paravan; persoană interpusă care cumpără un activ pentru un concurent al vânzătoruluiDeclarație falsă de beneficiar real; art. 2801 L. 31/1990; nulitate pentru fraudă la lege

3.1. Delimitări care decid soarta unui proces

Interpunerea de persoane și mandatul fără reprezentare. Potrivit art. 2039 alin. (1) C. civ., mandatul fără reprezentare este contractul prin care mandatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama mandantului, și își asumă față de terți obligațiile ce rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat. Criteriul de distincție folosit în doctrină și practică este participarea cocontractantului la acordul simulatoriu. La interpunere, cel care vinde ori cedează știe și acceptă că adevăratul dobânditor este o altă persoană decât cea care semnează. La mandatul fără reprezentare, cocontractantul contractează cu mandatarul și îl are ca debitor pe acesta, chiar dacă bănuiește ori știe pentru cine lucrează. Consecința practică este majoră: un client care dorește să achiziționeze discret un activ nu are nevoie de complicitatea vânzătorului și nici de o simulație; îi este suficient un mandat fără reprezentare bine redactat, care nu ascunde nimic de nimeni într-un mod sancționabil.

Fiducia, alternativa transparentă la asociatul de paie. Fiducia (art. 773 și urm. C. civ.) permite transferul unor drepturi, inclusiv părți sociale, către un fiduciar care le administrează în folosul unui beneficiar. Prețul transparenței este ridicat, dar previzibil: contractul se încheie în formă autentică, fiduciarii pot fi doar anumite categorii de profesioniști (instituții de credit, societăți de investiții și de administrare a investițiilor, societăți de servicii de investiții financiare, societăți de asigurare și de reasigurare, notari publici și avocați, potrivit art. 776 C. civ.), iar contractul și modificările sale trebuie înregistrate, sub sancțiunea nulității absolute, la organul fiscal competent, în termen de o lună de la încheiere (art. 780 C. civ.). Pentru un investitor care are un motiv legitim să nu apară nominal, fiducia transformă un risc penal și fiscal într-un cost administrativ.

Simulația și actele succesive. Un „act adițional” încheiat după cesiune, prin care părțile majorează prețul, nu este contraînscris. Este o modificare a contractului, iar diferența dintre cele două calificări contează atât pentru regimul probei, cât și pentru momentul nașterii obligației fiscale.

4. Între părți: forța actului secret și limitele ei

Regula de bază este formulată de art. 1289 C. civ.:

„(1) Contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal. (2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.”

Soluția exprimă principiul neutralității simulației și prioritatea voinței reale asupra celei declarate. Între părți se aplică ceea ce au convenit cu adevărat, nu ceea ce au arătat lumii. Pentru societăți, extinderea efectelor la succesorii universali și cu titlu universal are o consecință adesea ignorată: în cazul unei fuziuni sau divizări, societatea absorbantă ori beneficiară, ca succesor universal sau cu titlu universal, preia și actele secrete ale societății absorbite. Un due diligence care se oprește la actele înregistrate, fără a căuta „acordurile de principiu”, scrisorile laterale (side letters) și corespondența dintre părți, lasă descoperit tocmai acest risc.

Alineatul (2) impune o limită: actul secret trebuie să întrunească condițiile de fond ale operațiunii reale: capacitate, consimțământ, obiect, cauză licită. În privința formei, doctrina majoritară apreciază că este suficient ca actul public să îndeplinească forma cerută pentru operațiunea pe care o înfățișează. Codul civil confirmă direct această logică în materia donațiilor, scutind de forma autentică donațiile deghizate (art. 1011 alin. (2)).

4.1. Frontiera dintre simulația tolerată și frauda la lege

Libertatea de a simula are o limită fermă. Potrivit art. 1237 C. civ., cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, iar art. 1238 sancționează cauza ilicită comună cu nulitatea absolută. Doctrina face distincția utilă dintre frauda intereselor unor persoane, tolerată de lege și sancționată doar prin inopozabilitatea actului secret față de terții fraudați, și frauda la lege, interzisă și sancționată cu nulitatea. Când simulația este ilicită, acțiunea în simulație se dublează cu o acțiune în nulitate.

În mediul societar, frauda la lege apare atunci când simulația servește la ocolirea unor reguli imperative: restricțiile legale ori statutare privind transmiterea părților sociale sau a acțiunilor, regimul incompatibilităților și al conflictelor de interese (inclusiv în achizițiile publice), interdicții legale de dobândire ori regulile de protecție a creditorilor. Într-o speță soluționată de Curtea de Apel Brașov (Decizia nr. 1021/Ap din 15.09.2015), instanța a analizat un contract de împrumut care deghiza, în realitate, o cesiune de acțiuni într-o societate de tip închis, în contextul interdicției din actul constitutiv privind dobândirea de acțiuni de către persoane din afara acționariatului; actul secret a fost considerat lipsit de efecte, tocmai pentru că încălca această interdicție.

4.2. Proba între părți

Între părți, simulația se dovedește, ca regulă, potrivit dreptului comun al probei actelor juridice, adică în principal prin contraînscris. Excepția este prevăzută chiar de art. 1292 teza a II-a C. civ.: părțile pot dovedi simulația cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.

În litigiile dintre profesioniști intervine o regulă procedurală relevantă: potrivit art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., împotriva unui profesionist se poate face dovada cu martori a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă actul a fost făcut în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. Practica nu este însă unitară cu privire la posibilitatea de a combate cu martori chiar cuprinsul unui înscris încheiat între profesioniști. Regula prudentă rămâne aceeași în ambele ipoteze: partea care se bazează pe acordul real trebuie să aibă un contraînscris ori măcar un început de dovadă scrisă (e-mailuri, ordine de plată cu explicații, mesaje), nu doar martori.

5. Terții: opțiunea între aparență și realitate

Art. 1290 C. civ. este nucleul protecției terților și merită citit integral:

„(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. (2) Terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.”

Rezultă o opțiune pe care legea o lasă terțului: se poate prevala de actul public, dacă a fost de bună-credință, adică nu a cunoscut actul secret la momentul în care și-a dobândit drepturile, sau poate invoca actul secret, dacă acesta îi este favorabil și dacă aparența îi vatămă drepturile. Părțile nu au această opțiune: ele nu pot opune actul secret terților de bună-credință, chiar dacă el exprimă adevărul.

5.1. Cine este „terț” în raporturile societare

Calificarea terților este, în dosarele comerciale, una dintre primele bătălii. În practică, următoarele categorii acționează cel mai frecvent pe terenul art. 1290:

  • creditorii societății, chirografari sau garantați, interesați să demonstreze că un activ nu a ieșit, în realitate, din patrimoniul debitorului;
  • organul fiscal, care are propriul instrument de „demascare” (reîncadrarea, analizată la pct. 9.1) și nu are nevoie de o acțiune în instanță pentru a ignora aparența;
  • practicianul în insolvență, care acționează în interesul masei credale;
  • asociații care nu au participat la acordul simulatoriu, de exemplu minoritarii ocoliți printr-o cesiune aparentă care schimbă majoritatea sau eludează regulile de agrement din actul constitutiv;
  • subdobânditorii care au cumpărat de la achizitorul aparent, protejați dacă au fost de bună-credință;
  • finanțatorii, în special băncile, care au acordat credite pe baza structurii aparente a acționariatului sau a garanțiilor.

5.2. Registrul comerțului: unde se întâlnește aparența cu publicitatea

Potrivit art. 203 din Legea nr. 31/1990, transmiterea părților sociale trebuie înscrisă în registrul comerțului și în registrul de asociați, iar față de terți are efect numai din momentul înscrierii în registrul comerțului. Combinat cu art. 1290 alin. (1) C. civ., textul produce un efect dur pentru cel care s-a ascuns: o cesiune fictivă, odată înscrisă, creează o aparență publică pe care terții de bună-credință o pot invoca. Adevăratul titular al părților sociale nu le poate opune acordul secret, iar riscul tuturor actelor făcute de asociatul aparent față de terți îl poartă, în fapt, cel care a ales să nu figureze.

6. Creditorii: cine câștigă conflictul

Codul civil tranșează separat conflictele dintre creditori. Potrivit art. 1291 alin. (1), existența contractului secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credință, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației. Potrivit alin. (2), în conflictul dintre creditorii înstrăinătorului aparent și cei ai dobânditorului aparent sunt preferați cei dintâi, dacă creanța lor este anterioară contractului secret.

Un exemplu face mecanismul vizibil. Societatea A, aflată în dificultate, „vinde” fictiv hala de producție societății B, controlată de aceeași familie. Rezultă trei poziții distincte:

  • Creditorul lui A (înstrăinătorul aparent) are interes să invoce actul secret, adică să demonstreze că hala nu a ieșit niciodată din patrimoniul lui A, și să o urmărească silit. Dacă creanța lui este anterioară contractului secret, el câștigă conflictul cu creditorii lui B.
  • Creditorul lui B (dobânditorul aparent) se bazează pe actul public. Este protejat împotriva părților numai dacă a fost de bună-credință și a notat începerea urmăririi silite în cartea funciară ori a obținut un sechestru asupra halei.
  • Părțile A și B nu pot opune actul secret creditorului de bună-credință al lui B care și-a conservat poziția în condițiile art. 1291 alin. (1).

Concluzia practică este că, în materie de simulație, viteza procedurală contează. Creditorul înstrăinătorului aparent trebuie să obțină cât mai repede un sechestru asigurător și să noteze litigiul, iar creditorul dobânditorului aparent are interesul simetric de a nota începerea urmăririi silite. Între doi creditori diligenți, poziția în cartea funciară și buna-credință documentată decid adesea litigiul înaintea oricărei dezbateri pe fond.

7. Proba simulației: indiciile pe care instanțele le iau în serios

Potrivit art. 1292 C. civ., dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Pentru terț, actul secret al părților este un simplu fapt juridic, astfel încât el poate recurge la martori, înscrisuri, expertiză și, mai ales, la prezumții judiciare (art. 329 C. proc. civ.). Simulațiile comerciale se dovedesc rar printr-un contraînscris găsit la dosar; se dovedesc prin convergența unor indicii. Cele mai frecvente sunt:

IndiciuDe ce contează
Preț vădit sub valoarea de piață ori preț neplătitLipsa contraprestației reale sugerează fictivitatea sau deghizarea unei liberalități
Plată „în numerar”, fără urmă bancară, sau plată finanțată chiar de vânzătorPlata circulară ori nedovedită lipsește actul public de substanță economică
Înstrăinătorul rămâne în posesia sau folosința bunului (de exemplu, printr-un contract de închiriere încheiat imediat)Transferul juridic nu este însoțit de un transfer economic real
Legături între părți: rudenie, aceiași asociați sau administratori, apartenența la același grupCreează contextul de încredere în care acordurile secrete sunt posibile
Momentul actului: după o notificare, înaintea unei executări, a unui control fiscal ori a deschiderii insolvențeiScopul aparenței devine evident prin cronologie
Lipsa capacității financiare a dobânditoruluiCumpărătorul nu putea plăti prețul declarat
Transferuri succesive rapide ale aceluiași activÎncercarea de a crea subdobânditori „de bună-credință”

Două avertismente temperează entuziasmul celui care atacă. Primul: obiectul probei într-o acțiune în simulație îl constituie existența și conținutul actului secret, nu împrejurări periferice. Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă (Decizia nr. 1193 din 3 decembrie 2014), analizând o pretinsă simulație a prețului într-o cesiune de acțiuni, a reținut că obiectul probei se limitează la actul public, actul secret și acordul simulatoriu, astfel încât încălcarea pretinsă a dreptului de preferință din actul constitutiv nu era o împrejurare pertinentă. Al doilea: o declarație dată de una dintre părți la mulți ani după încheierea actului public, necoroborată cu alte probe, nu este suficientă pentru admiterea acțiunii. Indiciile trebuie să conveargă spre un acord ascuns, nu doar să arate că afacerea a fost dezavantajoasă.

8. Acțiunea în simulație și acțiunile concurente

Acțiunea în simulație este o acțiune în constatare: reclamantul cere instanței să constate caracterul simulat al actului public și existența actului secret, cu efectele pe care acesta le produce între părți ori față de el. Fiind o acțiune în constatare, doctrina și jurisprudența o consideră imprescriptibilă extinctiv, în acord cu art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., care declară imprescriptibile acțiunile prin care se solicită constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Ea poate fi formulată pe cale principală sau invocată pe cale de excepție. Atenție însă: capetele de cerere care o însoțesc (restituirea prestațiilor, nulitatea relativă, pretenții bănești) urmează propriile reguli de prescripție.

În practică, simulația concurează cu alte două instrumente de protecție a creditorilor, iar alegerea dintre ele este o decizie strategică, nu una de formă:

CriteriuAcțiunea în simulațieAcțiunea revocatorie (pauliană)Anularea actelor frauduloase în insolvență
TemeiArt. 1289-1294 C. civ.Art. 1562-1565 C. civ.Art. 117-122 din Legea nr. 85/2014
Ce se dovedeșteExistența și conținutul actului secretUn act real, dar fraudulos, care creează sau mărește insolvabilitatea debitorului; complicitatea terțului la actele cu titlu onerosÎncadrarea în unul dintre cazurile art. 117 alin. (2) sau (4); la alin. (2) lit. c) trebuie dovedită intenția frauduloasă a tuturor părților
TitularTerțul vătămat; părțileCreditorul, cu o creanță certă la data introducerii acțiunii (art. 1563 C. civ.)Administratorul sau lichidatorul judiciar; dacă acesta nu acționează, comitetul creditorilor sau creditorul care deține peste 50% din creanțe (art. 118 alin. (2) și (3))
TermenImprescriptibilă, ca acțiune în constatareUn an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul (art. 1564)Un an de la expirarea termenului pentru raportul privind cauzele insolvenței, dar nu mai târziu de 16 luni de la deschiderea procedurii (art. 118)
EfectActul secret devine opozabil; bunul este tratat ca rămas în patrimoniul înstrăinătorului aparentInopozabilitatea actului față de creditorul reclamant și creditorii intervenienți (art. 1565)Repunerea în situația anterioară, în folosul tuturor creditorilor

Concluzia strategică: dacă actul este fictiv, calea simulației este, de regulă, preferabilă, pentru că nu impune dovada fraudei debitorului și a complicității terțului și nu este grevată de termenul de un an al acțiunii pauliene. Dacă transferul a fost real, dar la un preț dezavantajos, simulația va eșua, iar terenul corect este acțiunea revocatorie ori, după deschiderea insolvenței, acțiunea specială din Legea nr. 85/2014. Când situația de fapt este incertă, construcția prudentă este cererea principală în constatarea simulației și cererea subsidiară revocatorie, formulată în termenul de un an.

9. Riscurile pentru societate

Aici se află miza reală a temei. Codul civil sancționează simulația blând, prin inopozabilitate. Normele conexe o sancționează sever, iar fiecare dintre ele are propriul titular, propriile termene și propria logică.

9.1. Riscul fiscal: organul fiscal nu are nevoie de acțiunea în simulație

Potrivit art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, la stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacții sau activități pentru a reflecta conținutul economic al acesteia. Același text obligă organul fiscal să motiveze în fapt decizia de impunere, indicând elementele relevante privind scopul și conținutul tranzacției, precum și toate mijloacele de probă avute în vedere.

Regula este dublată de art. 14 din Codul de procedură fiscală, care consacră prevalența conținutului economic: situațiile de fapt relevante fiscal se apreciază în concordanță cu realitatea lor economică, determinată pe baza probelor administrate, iar veniturile și celelalte elemente patrimoniale sunt impozabile indiferent dacă provin din acte sau fapte care respectă ori nu alte prevederi legale. Art. 15 din Codul de procedură fiscală adaugă regula eludării: dacă, prin ocolirea scopului legislației fiscale, obligația fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impozitare reală, se datorează obligația determinată potrivit legii.

Consecința este că, față de fisc, simulația este „demascată” direct prin decizia de impunere, fără proces civil prealabil, iar organul fiscal, ca terț, alege versiunea care reflectă realitatea economică. Situațiile tipice sunt previzibile: prețul real al unei cesiuni de părți sociale, mai mare decât cel declarat, este impozitat; un împrumut acordat de asociat fără dobândă ori un excedent de finanțare intra-grup poate fi tratat ca aport sau finanțare de altă natură; un contract de servicii a cărui prestare nu poate fi probată devine cheltuială nedeductibilă, cu pierderea dreptului de deducere a TVA aferente. În materia TVA, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consacrat, în cauza C-255/02 Halifax (21 februarie 2006), principiul interzicerii practicilor abuzive: operațiunile al căror scop esențial este obținerea unui avantaj fiscal contrar finalității normelor nu dau naștere dreptului de deducere.

Pentru contribuabil, apărarea se construiește pe obligația de motivare de la art. 11: organul fiscal trebuie să arate concret de ce tranzacția nu are scop economic și pe ce probe se sprijină reîncadrarea. Instanțele de contencios fiscal au anulat decizii de impunere în care reîncadrarea era doar afirmată, nu și demonstrată (de exemplu, Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 830 din 13.09.2016, într-o speță în care organul fiscal a reîncadrat prețurile de vânzare fără a dovedi lipsa scopului economic). Contestația administrativă se formulează în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 270 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar dosarul economic al tranzacției, întocmit la momentul ei, este cea mai bună probă contrară.

9.2. Riscul de insolvență: acțiunea specială și răspunderea administratorului

Legea nr. 85/2014 permite practicianului în insolvență să ceară anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor. Între cazurile de la art. 117 alin. (2) figurează actele încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii cu intenția tuturor părților implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile (lit. c), precum și operațiunile efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii în care prestația debitorului o depășește vădit pe cea primită (lit. b). Legea nu instituie o prezumție generală de fraudă: la lit. c) trebuie dovedită intenția tuturor părților, iar la lit. b) este suficientă disproporția vădită a prestațiilor; alin. (4) adaugă actele încheiate în cei 2 ani anteriori cu persoanele aflate în raporturi speciale cu debitorul (asociați cu cel puțin 20%, administratori, persoane care dețin controlul, rude). O vânzare simulată a activelor către o firmă afiliată este, aproape întotdeauna, atacată simultan pe ambele terenuri: simulație și art. 117.

Mai grav pentru persoanele din conducere, simulația alimentează direct răspunderea personală de la art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care, după modificarea prin Legea nr. 239/2025, privește și persoana care exercită controlul asupra deciziilor debitorului, indiferent de calitatea formală deținută. Litera d) sancționează ținerea unei contabilități fictive, iar litera e) deturnarea ori ascunderea unei părți din activ sau mărirea în mod fictiv a pasivului persoanei juridice (vezi și articolul despre bancruta frauduloasă și simplă). Un împrumut fictiv de la o societate afiliată, înregistrat ca datorie, are un dublu efect toxic în insolvență: diluează creditorii reali la distribuire și le influențează votul în adunarea creditorilor. Instrumentul procedural prin care creditorii reali neutralizează o asemenea creanță este contestația la tabelul preliminar de creanțe, care trebuie exercitată în termenul scurt prevăzut de lege.

9.3. Riscul penal: unde se termină dreptul civil

Mai multe incriminări au ca element material exact aparența creată prin simulație:

  • Art. 239 alin. (1) C. pen. (abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor) sancționează, între altele, fapta debitorului de a înstrăina sau ascunde bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
  • Art. 241 alin. (1) C. pen. (bancruta frauduloasă) sancționează fapta persoanei care, în frauda creditorilor, înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, ori înstrăinează, în caz de insolvență, o parte din active, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Și aici este necesară plângerea prealabilă.
  • Art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 incriminează ca evaziune fiscală evidențierea în actele contabile, în factura electronică sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive. Contractele de servicii fictive cu firme afiliate sunt terenul clasic al acestei infracțiuni.
  • Art. 2801 din Legea nr. 31/1990 sancționează transmiterea fictivă a părților sociale ori a acțiunilor deținute într-o societate, în scopul săvârșirii unei infracțiuni sau al sustragerii de la urmărirea penală ori al îngreunării acesteia, cu închisoare de la un an la 5 ani. Prin Decizia nr. 18 din 27 septembrie 2016 (M. Of. nr. 930 din 18 noiembrie 2016), Completul ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, dacă infracțiunea de la care inculpatul s-a sustras prin transmiterea fictivă a fost ulterior dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre condițiile de tipicitate.
  • Declarația privind beneficiarul real care indică asociatul interpus în locul persoanei care controlează efectiv societatea poate atrage incidența infracțiunii de fals în declarații (art. 326 C. pen.), separat de sancțiunile contravenționale prevăzute de Legea nr. 129/2019 pentru nedepunerea declarației.

Două observații de practică. Persoana care acceptă rolul de asociat sau cumpărător aparent nu este un simplu martor: prin participarea la acordul simulatoriu, ea poate deveni participant la infracțiune. Iar persoana juridică însăși poate răspunde penal, în condițiile art. 135 C. pen., pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului său de activitate ori în interesul sau în numele său.

9.4. Riscul societar: asociatul aparent și controlul real

Interpunerea în acționariat produce riscuri care nu țin de sancțiuni, ci de pierderea controlului. Față de societate și de terți, asociatul aparent este asociatul: votează în adunarea generală, încasează dividendele și poate înstrăina sau greva părțile sociale. Creditorii săi personali pot urmări părțile sociale, iar art. 1291 alin. (1) C. civ. îi protejează dacă au obținut, cu bună-credință, un sechestru. Divorțul sau decesul asociatului aparent aduc în scenă persoane care nu au participat la acordul secret. Ce-i drept, succesorii universali sunt, în principiu, ținuți de actul secret, dar adevăratul beneficiar trebuie mai întâi să îl dovedească.

Hotărârile adunării generale adoptate cu o majoritate obținută prin interpunere pot fi atacate de asociații ocoliți, însă numai în termenele scurte prevăzute de art. 132 din Legea nr. 31/1990. Iar o cesiune aparentă folosită pentru a „ascunde” o firmă cu datorii devine, după Legea nr. 239/2025, o operațiune care trebuie notificată organului fiscal tocmai pentru a fi opozabilă acestuia. Reglementarea vizează tocmai mecanismul prin care societățile cu obligații fiscale restante erau trecute pe numele unor persoane fără patrimoniu.

9.5. Riscul de finanțare și de conformare

Contractele de credit conțin, aproape fără excepție, declarații privind structura acționariatului și beneficiarii reali, clauze de schimbare a controlului și obligații de informare. O structură simulată transformă fiecare dintre aceste declarații într-un potențial caz de neexecutare, cu declararea exigibilității anticipate a creditului. Speța din Decizia ÎCCJ nr. 5806/2013 arată și reversul: cei care pretindeau că s-au folosit de o rudă pentru a cumpăra un imobil cu credit bancar au ajuns să se judece cu aceasta și au pierdut, pentru că nu au putut dovedi acordul simulatoriu al tuturor celor implicați.

10. Analiza din perspectiva adversarului

Un act juridic se testează cel mai bine din poziția celui care îl va ataca. Matricea de mai jos sintetizează scenariile frecvente, modul în care sunt atacate și apărarea cea mai solidă.

ScenariuCum atacă adversarulApărarea eficientăRisc
Cesiune de părți sociale la preț simbolic, diferența plătită separatANAF reîncadrează pe prețul real; cedentul cere diferența pe baza actului secretEvaluare documentată; plată integral bancară; clauză de ajustare transparentă (earn-out)Ridicat
Vânzarea activelor către o firmă afiliată înaintea insolvențeiLichidatorul: simulație pe cale principală, art. 117 alin. (2) L. 85/2014 pe cale subsidiară; ulterior art. 169Evaluare independentă la data actului; plata efectivă a prețului; transfer real al posesieiFoarte ridicat
Împrumut de la asociat inexistent sau datorie fictivăCreditorii: contestație la tabelul de creanțe; plângere penală (art. 239 și art. 241 C. pen.)Extrase bancare, contract cu dată certă, urmărirea utilizării fondurilorCritic
Asociat de paieAsociații ocoliți; creditorii asociatului aparent; autoritățile, pe terenul beneficiarului realRestructurare prin fiducie sau mandat fără reprezentare; acord între asociați; declarații corecteRidicat
Contract de consultanță care ascunde distribuire de profitANAF: nedeductibilitate, reîncadrare, TVA; posibil art. 9 alin. (1) lit. c) L. 241/2005Dovada prestației (rapoarte, livrabile, corespondență); preț comparabil cu piațaMediu-ridicat

Perspectiva BATNA. Pentru societatea care descoperă că este parte la o simulație, cea mai bună alternativă la un litigiu este, de cele mai multe ori, regularizarea voluntară: încheierea unui act real care să reflecte operațiunea efectivă, corectarea declarațiilor fiscale, actualizarea declarației de beneficiar real, plata diferențelor. Apărarea aparenței în fața unui inspector fiscal, a unui lichidator sau a unui procuror pierde, de regulă, pe fond și mută riscul din zona patrimonială în cea penală. Invers, pentru creditor, negocierea are greutate reală abia după ce a obținut o măsură asigurătorie: fără sechestru, debitorul are timp să creeze subdobânditori de bună-credință.

11. Recomandări practice

11.1. Pentru societăți, asociați și administratori

  • Inventariați acordurile laterale. Scrisorile laterale, „acordurile de principiu”, e-mailurile prin care s-au convenit alte prețuri ori alți beneficiari trebuie identificate și calificate juridic înainte de a fi găsite de altcineva.
  • Folosiți instrumentele transparente. Pentru anonimat legitim: mandat fără reprezentare ori fiducie, nu asociat de paie. Pentru prețuri incerte: mecanisme de ajustare (earn-out, ajustare pe baza situațiilor financiare la închidere), nu diferențe plătite „pe alt contract”.
  • Documentați scopul economic la momentul tranzacției. O notă internă, o evaluare și aprobările corporative contemporane valorează mai mult decât orice explicație dată ulterior inspectorului fiscal.
  • Plătiți exclusiv prin bancă, cu referință la contract. Plata în numerar ori prin terți este primul indiciu pe care îl caută cel care invocă simulația.
  • Asigurați concordanța documentelor. Actul constitutiv, registrul de asociați, mențiunile din registrul comerțului, declarația de beneficiar real și notificarea către ANAF a cesiunii trebuie să spună aceeași poveste.
  • Tratați tranzacțiile intra-grup din perioada de criză ca și cum ar fi deja auditate. Plecați de la ipoteza că, peste doi ani, un lichidator judiciar va citi dosarul: evaluare independentă, preț de piață, plată efectivă.

11.2. Pentru creditori

  • Detectați devreme indiciile: istoricul ONRC al debitorului și al dobânditorului, extrasele de carte funciară, legăturile dintre asociați și administratori, cronologia transferurilor față de scadențe și notificări.
  • Conservați poziția înaintea dezbaterii pe fond: sechestru asigurător, notarea litigiului ori a începerii urmăririi silite. Art. 1291 C. civ. face din viteză un criteriu de câștig.
  • Construiți acțiunea în cascadă: constatarea simulației pe cale principală, acțiunea revocatorie pe cale subsidiară, formulată în termenul de un an de la art. 1564 C. civ. Dacă s-a deschis insolvența, sesizați practicianul și urmăriți termenele de la art. 118 din Legea nr. 85/2014.
  • Planificați probatoriul: relații de la bănci, registrul comerțului și notari, expertiză de evaluare la data actului, interogatoriul părților, martori pentru folosința efectivă a bunului.
  • Evaluați componenta penală cu disciplină. Pentru faptele de la art. 239 și art. 241 C. pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei (art. 296 C. proc. pen.). Folosită ca simplu instrument de presiune, plângerea penală poate slăbi o poziție civilă solidă.

12. Concluzii

Simulația ocupă o poziție paradoxală în dreptul român. Codul civil o tratează cu toleranță: nu o anulează, ci o face doar inopozabilă celor pe care i-ar putea vătăma, iar între părți lasă să producă efecte voința reală. Dreptul comercial, fiscal, al insolvenței și penal o privesc însă cu suspiciune, pentru că în mediul de afaceri aparența are aproape întotdeauna un destinatar: creditorul, fiscul, asociatul minoritar, banca.

Pentru o societate, întrebarea corectă nu este „este simulația permisă?”, ci „cine are interes să o demonstreze și cu ce instrumente?”. Răspunsul arată de cele mai multe ori că actul secret, ieftin la momentul încheierii, devine cel mai scump document din dosar în momentul în care un creditor, un inspector fiscal sau un lichidator ajunge să îl citească. Iar pentru aproape orice obiectiv legitim urmărit prin simulație, dreptul român oferă astăzi o cale transparentă, cu un cost cunoscut dinainte.

Întrebări frecvente

Este simulația o infracțiune? Nu prin ea însăși. Codul civil o tratează ca o operațiune valabilă între părți și inopozabilă terților vătămați. Devine relevantă penal atunci când aparența servește la fraudarea creditorilor (art. 239 și art. 241 C. pen.), la evaziune fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005) ori la sustragerea de la urmărirea penală prin transmiterea fictivă a părților sociale (art. 2801 din Legea nr. 31/1990).

Poate ANAF să ignore contractul fără un proces? Da. Art. 11 alin. (1) din Codul fiscal permite organului fiscal să nu ia în considerare o tranzacție fără scop economic sau să o reîncadreze, direct prin decizia de impunere. Contrapartida este obligația de motivare în fapt și de indicare a probelor, care oferă contribuabilului principalul argument în contestație.

Pot cere cumpărătorului diferența de preț convenită în actul secret? Între părți, actul secret valabil produce efecte (art. 1289 C. civ.), deci diferența poate fi pretinsă, cu condiția dovedirii acordului, de regulă printr-un înscris. Prețul real devine însă, din acel moment, vizibil și pentru fisc, motiv pentru care regularizarea fiscală trebuie gândită înaintea acțiunii civile.

În cât timp pot ataca o vânzare fictivă a debitorului meu? Acțiunea în constatarea simulației este considerată imprescriptibilă. Acțiunea revocatorie se prescrie în termen de un an de la data la care ați cunoscut sau trebuia să cunoașteți prejudiciul (art. 1564 C. civ.), iar în insolvență acțiunea specială urmează termenele de la art. 118 din Legea nr. 85/2014. Termenul care contează cu adevărat este însă cel practic: până când bunul ajunge la un subdobânditor de bună-credință sau la creditorii diligenți ai dobânditorului aparent.

Repere normative și jurisprudențiale

  • Codul civil: art. 773-791 C. civ. (fiducia), art. 1011 alin. (2) C. civ., art. 1237-1238 C. civ., art. 1289-1294 C. civ., art. 1562-1565 C. civ., art. 2039 C. civ., art. 2502 C. civ.
  • Legea nr. 71/2011, art. 109.
  • Codul de procedură civilă: art. 309, art. 329.
  • Codul fiscal (Legea nr. 227/2015): art. 11; Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015): art. 14, art. 15, art. 270.
  • Legea nr. 85/2014: art. 117, art. 118, art. 169.
  • Legea nr. 31/1990: art. 132, art. 203, art. 2801; Legea nr. 129/2019: art. 56; Legea nr. 239/2025, art. V; Ordinul comun nr. 1.137/1.967/C/2026.
  • Codul penal: art. 135, art. 239, art. 241, art. 326; Codul de procedură penală: art. 296; Legea nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. c).
  • ÎCCJ, Secția civilă: Decizia nr. 446 din 25 ianuarie 2005; Secția I civilă: Decizia nr. 5806 din 16 decembrie 2013; Decizia nr. 18/2016 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 930 din 18 noiembrie 2016).
  • Curtea de Apel București, Decizia nr. 1193 din 3 decembrie 2014; Curtea de Apel Brașov, Decizia nr. 1021/Ap din 15.09.2015; Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 830 din 13.09.2016.
  • CJUE, hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax și alții, C-255/02.

Prezentul articol are caracter informativ, reflectă legislația în vigoare la data publicării și nu constituie consultanță juridică pentru un caz concret. Pentru analiza unei situații determinate, este utilă o consultare cu avocatul.